Ati simtit vreodata ca ati fost uitat?

Salutare la toata lumea. Sunt Catalin si am 24 de ani. Din pacate am ajuns in punctul in care sunt cazut psihic si nu reusesc sa imi revin de ceva timp.

Da. Este vorba de o fata. Fata dupa care eu sunt innebunit. Poate prea mult . Dar asta este, stim cu totii ca acest lucru nu poate fi controlat sau diminuat dupa cum vrem noi.


Dar nu ma pot abtine sa nu o visez.

Ea este S. si are 23 de ani. Cand era mica trecea prin fata blocului meu si se plimba cu o vecina. Din cand in cand ma mai intalneam cu ea intamplator pe strada dar niciodata nu vorbeam unul cu altul. Eram amandoi timizi si inca nu stiam cum sa ma comport la 16-17 ani.

Ulterior am aflat ca intreba de mine. Probabil ca am fost prea orgolios.Sau indiferent. Nu am vrut sa vorbesc cu ea. Dar vroiam cu tot dinadinsul. Doar ca nu reuseam sa imi fac curaj.

Cu timpul am uitat de ea. Chiar si atunci cand am vazut-o tinandu-se de mana cu altcineva nu am simtit nimic. Poate doar aceeasi indiferenta.

Cateodata ma gandeam la ea.

Dupa un an am vazut-o din nou. Era mai frumoasa ca niciodata. Avea acea frumusete adolescentina, nu senzuala sau erotica. Cel putin nu ma uitam asa la ea...inca. Tin minte ca eram in autobuz si ea astepta tramvaiul pe cealalta parte a strazii. Dar ea nu ma vedea. Doar eu o puteam vedea. Timp de 3 minute cat a stat autobuzul in aglomeratie, ea era centrul universului meu. Si am ramas cu un nod in gat in ziua aceea.

Au trecut anii. Nu multi. Doar vreo trei sau patru. Suficient vor zice altii.

Cu timpul, am gasit alte fete.

Am iubit. Unele m-au tratat ca pe o hartie de aruncat. Altele m-au facut sa ma simt ca sunt visat. Si mi-a placut. Cel putin a doua parte.

Chiar daca o vedeam pe EA in fiecare din aceste prietene.

Dupa alte dezamagiri am decis sa nu ma mai implic afectiv. Sau cel putin am ramas cu decizia. Asa am fost programat probabil, sa devin slab, labil si nostalgic cand vine vorba de domnisoare . Nu pun la indoiala capacitatea Domnului de creatie!

Doar semnele de mirare le contest.

Cand nici eu nu ma mai asteptam, am gasit-o intr-o zi de primavera. Era EA, da…era EA. Venea spre mine. Nu intelegeam cum dupa atatea relatii, tot simteam ca mi se face rau. Nici gandurile nu reuseam sa le aranjez. Ma asteptam sa nu ma recunoasca. Se uita fix spre mine. Am zis ca asta e clipa! Acum voi face pasul. Si l-am facut.

Doar eu din pacate!

Indiferenta, si-a vazut de drum si nici nu mi-a raspuns cand am intrebat-o daca ma mai recunoaste.

Am simtit in clipa aceea ca ma prabusesc. Toate sperantele mele erau sfasiate. Si totusi isi intoarce capul pentru cateva secunde si dispare. Nici eu nu am mai avut curajul sa ma duc dupa ea.

Si simteam ca ma sufoc.

O intamplare atat de nesemnificativa ma marcase. Ma intrebam cum e posibil dupa atata timp sa raman atasat de ea. Nervozitatea se amesteca cu ura, nesiguranta. Nu stiam cu cine sa vorbesc. Sa imi explice de ce se intampla ceea ce se intampla.

Peste cateva saptamani, timp in care incercam sa uit “tragedia” la care am fost supus fara mila, navigam pe internet printre paginile prietenilor mei de pe acele site-uri de interactiune sociala faradenume. Am gasit-o intamplator, cu un profil pe acel site. Am zis ca acum chiar nu mai am nimic de pierdut si i-am transmis un mesaj. Doua. Trei. Sa fiu sigur. Pacat ca trebuia sa ma rezum la unul.

Desigur ca nu mi-a raspuns, accentuand starea mea de nesiguranta si neliniste. In trei saptamani am primit raspunsul:

“Buna Catalin. Cred ca te stiu din vedere, abia acum am realizat dar nu ti-am raspuns pe moment. Momentan sunt ocupata cu facultatea dar iti promit ca ne intalnim intr-o seara si vorbim. ”

Eram cel mai fericit om din lume. Aveam sansa sa vad daca ea este exact cum mi-am imaginat sau mi-am batut timpul de pomana. Imaginati-va un copil care nu ajunge la ciocolata de pe raft si dupa sute de incercari isi primeste portia mult visata, singur, fara sa o imparta cu nimeni. Asa eram eu in acel moment. Dintr-o data ciocolata era a mea.Sau cel putin asa credeam eu.

Am asteptat sa dea un semn de viata cateva saptamani. Incepuse aceeasi stare de neintelegere. Sesiunile se terminasera demult. Oare uitase de mine? I-am dat un alt mesaj, i-am lasat numarul meu de telefon. Nimic. Oare insistasem prea mult?

Plecase. In strainatate. Aflasem de la o prietena ca please in US. Literalmente ma credeam cel mai prost om de pe pamant. Imi imaginasem atatea scenarii pentru o persoana pe care nu am cunoscut-o niciodata cu adevarat. Eram enervat si am zis gata. Aici uit totul.

Si am uitat. Timp de un an.

Cand am aflat ca s-a intors. Pacat ca nu mai aveam ochi pentru ea. Nu mai vroiam sa aud de ea. Imi repetam singur ca nu o vreau desi stiam ca nu e asa. Dar ea parea ca inca nu ma uitase caci o vazusem iar. Dar eu ma saturasem sa interpretez..

Intre timp cunoscusem o fata la mare. Era incredibila. Am petrecut o saptamana de vis cu ea. Cat timp am stat cu ea uitasem de S. complet. Pacat ca nu era romanca caci a trebuit sa se intoarca acasa ( pe un alt continent) dupa o saptamana.

Pusesem punct. Nu ma mai gandeam la S. Acceptasem situatia. Incercam sa merg mai departe.

Aseara am vazut-o din nou. Am mers cu niste prieteni in intr-un club pe Lipscani cu gandul sa imi termin cele doua pachete de tigari pe care constiincios le asezasem in buzunarul pantalonilor. Si poate si cateva beri. Caldura era prea pronuntata sa refuz un dram de fericire, chiar daca pe fericire deocamdata sta scris mare:STELLA. Mergea si asa.

Am zarit-o. Era neschimbata. Am zis ca acum nu imi mai pot rata sansa sa vad ce s-a intamplat cu adevarat, care a fost motivul pentru care nu ne-am vorbit. Dar desigur, se pare ca soarta si-a facut aparitia din nou. Era cu altcineva. Se iau de mana si pleaca.

Am privit in gol timp de 20 de minute. Cu pauze de zambete false catre cunoscuti.

Nu mai simt nimic. Nici caldura, nici ura, nici semnele de intrebare nu mi le mai pun. Nu mai am ganduri. Au fugit toate seara trecuta.

Am pierdut-o…

Sunt furios pe mine. Pe imperfectiunile de care dau dovada. Pe oameni. As fi vrut o sansa. Inca mai vreau o sansa. Pacat ca nu toate povestile au un final fericit. Probabil ca asa e normal, sa mai ne scufundam in rahat din cand in cand ca sa ne amintim ca lumea nu e cum ne-am imaginat.

Ma doare cand scriu aceste randuri.

Sper ca postul meu nu v-a plictisit si de asemenea sper ca nu va deranjeaza dimensiunea acestuia. Dar chiar nu puteam sa sintetizez atatia ani in trei randuri.

Sa fiti iubiti!

interesanta poveste,,,dar eu nu pot sa inteleg,,cum erai asha interesat de ea,,,dak nai avut nici o legatura cu fata respectiva

Salutare la toata lumea. Sunt Catalin si am 24 de ani. Din pacate am ajuns in punctul in care sunt cazut psihic si nu reusesc sa imi revin de ceva timp.

Da. Este vorba de o fata. Fata dupa care eu sunt innebunit. Poate prea mult . Dar asta este, stim cu totii ca acest lucru nu poate fi controlat sau diminuat dupa cum vrem noi.


Dar nu ma pot abtine sa nu o visez.

Ea este S. si are 23 de ani. Cand era mica trecea prin fata blocului meu si se plimba cu o vecina. Din cand in cand ma mai intalneam cu ea intamplator pe strada dar niciodata nu vorbeam unul cu altul. Eram amandoi timizi si inca nu stiam cum sa ma comport la 16-17 ani.

Ulterior am aflat ca intreba de mine. Probabil ca am fost prea orgolios.Sau indiferent. Nu am vrut sa vorbesc cu ea. Dar vroiam cu tot dinadinsul. Doar ca nu reuseam sa imi fac curaj.

Cu timpul am uitat de ea. Chiar si atunci cand am vazut-o tinandu-se de mana cu altcineva nu am simtit nimic. Poate doar aceeasi indiferenta.

Cateodata ma gandeam la ea.

Dupa un an am vazut-o din nou. Era mai frumoasa ca niciodata. Avea acea frumusete adolescentina, nu senzuala sau erotica. Cel putin nu ma uitam asa la ea...inca. Tin minte ca eram in autobuz si ea astepta tramvaiul pe cealalta parte a strazii. Dar ea nu ma vedea. Doar eu o puteam vedea. Timp de 3 minute cat a stat autobuzul in aglomeratie, ea era centrul universului meu. Si am ramas cu un nod in gat in ziua aceea.

Au trecut anii. Nu multi. Doar vreo trei sau patru. Suficient vor zice altii.

Cu timpul, am gasit alte fete.

Am iubit. Unele m-au tratat ca pe o hartie de aruncat. Altele m-au facut sa ma simt ca sunt visat. Si mi-a placut. Cel putin a doua parte.

Chiar daca o vedeam pe EA in fiecare din aceste prietene.

Dupa alte dezamagiri am decis sa nu ma mai implic afectiv. Sau cel putin am ramas cu decizia. Asa am fost programat probabil, sa devin slab, labil si nostalgic cand vine vorba de domnisoare . Nu pun la indoiala capacitatea Domnului de creatie!

Doar semnele de mirare le contest.

Cand nici eu nu ma mai asteptam, am gasit-o intr-o zi de primavera. Era EA, da…era EA. Venea spre mine. Nu intelegeam cum dupa atatea relatii, tot simteam ca mi se face rau. Nici gandurile nu reuseam sa le aranjez. Ma asteptam sa nu ma recunoasca. Se uita fix spre mine. Am zis ca asta e clipa! Acum voi face pasul. Si l-am facut.

Doar eu din pacate!

Indiferenta, si-a vazut de drum si nici nu mi-a raspuns cand am intrebat-o daca ma mai recunoaste.

Am simtit in clipa aceea ca ma prabusesc. Toate sperantele mele erau sfasiate. Si totusi isi intoarce capul pentru cateva secunde si dispare. Nici eu nu am mai avut curajul sa ma duc dupa ea.

Si simteam ca ma sufoc.

O intamplare atat de nesemnificativa ma marcase. Ma intrebam cum e posibil dupa atata timp sa raman atasat de ea. Nervozitatea se amesteca cu ura, nesiguranta. Nu stiam cu cine sa vorbesc. Sa imi explice de ce se intampla ceea ce se intampla.

Peste cateva saptamani, timp in care incercam sa uit “tragedia” la care am fost supus fara mila, navigam pe internet printre paginile prietenilor mei de pe acele site-uri de interactiune sociala faradenume. Am gasit-o intamplator, cu un profil pe acel site. Am zis ca acum chiar nu mai am nimic de pierdut si i-am transmis un mesaj. Doua. Trei. Sa fiu sigur. Pacat ca trebuia sa ma rezum la unul.

Desigur ca nu mi-a raspuns, accentuand starea mea de nesiguranta si neliniste. In trei saptamani am primit raspunsul:

“Buna Catalin. Cred ca te stiu din vedere, abia acum am realizat dar nu ti-am raspuns pe moment. Momentan sunt ocupata cu facultatea dar iti promit ca ne intalnim intr-o seara si vorbim. ”

Eram cel mai fericit om din lume. Aveam sansa sa vad daca ea este exact cum mi-am imaginat sau mi-am batut timpul de pomana. Imaginati-va un copil care nu ajunge la ciocolata de pe raft si dupa sute de incercari isi primeste portia mult visata, singur, fara sa o imparta cu nimeni. Asa eram eu in acel moment. Dintr-o data ciocolata era a mea.Sau cel putin asa credeam eu.

Am asteptat sa dea un semn de viata cateva saptamani. Incepuse aceeasi stare de neintelegere. Sesiunile se terminasera demult. Oare uitase de mine? I-am dat un alt mesaj, i-am lasat numarul meu de telefon. Nimic. Oare insistasem prea mult?

Plecase. In strainatate. Aflasem de la o prietena ca please in US. Literalmente ma credeam cel mai prost om de pe pamant. Imi imaginasem atatea scenarii pentru o persoana pe care nu am cunoscut-o niciodata cu adevarat. Eram enervat si am zis gata. Aici uit totul.

Si am uitat. Timp de un an.

Cand am aflat ca s-a intors. Pacat ca nu mai aveam ochi pentru ea. Nu mai vroiam sa aud de ea. Imi repetam singur ca nu o vreau desi stiam ca nu e asa. Dar ea parea ca inca nu ma uitase caci o vazusem iar. Dar eu ma saturasem sa interpretez..

Intre timp cunoscusem o fata la mare. Era incredibila. Am petrecut o saptamana de vis cu ea. Cat timp am stat cu ea uitasem de S. complet. Pacat ca nu era romanca caci a trebuit sa se intoarca acasa ( pe un alt continent) dupa o saptamana.

Pusesem punct. Nu ma mai gandeam la S. Acceptasem situatia. Incercam sa merg mai departe.

Aseara am vazut-o din nou. Am mers cu niste prieteni in intr-un club pe Lipscani cu gandul sa imi termin cele doua pachete de tigari pe care constiincios le asezasem in buzunarul pantalonilor. Si poate si cateva beri. Caldura era prea pronuntata sa refuz un dram de fericire, chiar daca pe fericire deocamdata sta scris mare:STELLA. Mergea si asa.

Am zarit-o. Era neschimbata. Am zis ca acum nu imi mai pot rata sansa sa vad ce s-a intamplat cu adevarat, care a fost motivul pentru care nu ne-am vorbit. Dar desigur, se pare ca soarta si-a facut aparitia din nou. Era cu altcineva. Se iau de mana si pleaca.

Am privit in gol timp de 20 de minute. Cu pauze de zambete false catre cunoscuti.

Nu mai simt nimic. Nici caldura, nici ura, nici semnele de intrebare nu mi le mai pun. Nu mai am ganduri. Au fugit toate seara trecuta.

Am pierdut-o…

Sunt furios pe mine. Pe imperfectiunile de care dau dovada. Pe oameni. As fi vrut o sansa. Inca mai vreau o sansa. Pacat ca nu toate povestile au un final fericit. Probabil ca asa e normal, sa mai ne scufundam in rahat din cand in cand ca sa ne amintim ca lumea nu e cum ne-am imaginat.

Ma doare cand scriu aceste randuri.

Sper ca postul meu nu v-a plictisit si de asemenea sper ca nu va deranjeaza dimensiunea acestuia. Dar chiar nu puteam sa sintetizez atatia ani in trei randuri.

Sa fiti iubiti!

imi explica si mie ce este asa frumos? N-a fost sa fie...cand a vrut el, n-a vrut ea...cand a vrut ea n-a vrut el. Unde-i acea frumusete?

Este frumos cum vorbeste si cum isi povesteste iubirea..este frumos ceea ce simte pt S.
Tu nu ai simtit niciodata cum iti iese inima din piept cand vezi o fata?Sau poate pur si simplu nu ai ajuns sa crezi in acea iubire oarecum divina care cred eu ca dureaza o viata(probabil ai sa iei in deradere ceea ce zic,dar eu inca cred ca fiecare isi are jumatate eterna undeva in lume).

Este frumos cum vorbeste si cum isi povesteste iubirea..este frumos ceea ce simte pt S.
Tu nu ai simtit niciodata cum iti iese inima din piept cand vezi o fata?Sau poate pur si simplu nu ai ajuns sa crezi in acea iubire oarecum divina care cred eu ca dureaza o viata(probabil ai sa iei in deradere ceea ce zic,dar eu inca cred ca fiecare isi are jumatate eterna undeva in lume).

Unde vorbeste el despre iubirea aia "eterna"?
Nu spune decat altceva ca nu a fost in stare sa vorbeasca cu ea, sa se hotarasca si ca a fot timid...atat si nimic mai mult.
Ce simte pentru acea "S" ? Nimic, daca simtea ceva, incerca sa fie cu ea...a preferat pe alta sau a lasat timpul sa decida. Asa ceva nu se face daca chiar iti doresti sa fii cu cineva(macar afli cum sta treaba).

Iubirea aia "divina" de care spui tu...apare doar in basme cu Ilene cosanzene si feti frumosi....in realitate, altfel sta treaba

Salutare la toata lumea. Sunt Catalin si am 24 de ani. Din pacate am ajuns in punctul in care sunt cazut psihic si nu reusesc sa imi revin de ceva timp.

Da. Este vorba de o fata. Fata dupa care eu sunt innebunit. Poate prea mult . Dar asta este, stim cu totii ca acest lucru nu poate fi controlat sau diminuat dupa cum vrem noi.


Dar nu ma pot abtine sa nu o visez.

Ea este S. si are 23 de ani. Cand era mica trecea prin fata blocului meu si se plimba cu o vecina. Din cand in cand ma mai intalneam cu ea intamplator pe strada dar niciodata nu vorbeam unul cu altul. Eram amandoi timizi si inca nu stiam cum sa ma comport la 16-17 ani.

Ulterior am aflat ca intreba de mine. Probabil ca am fost prea orgolios.Sau indiferent. Nu am vrut sa vorbesc cu ea. Dar vroiam cu tot dinadinsul. Doar ca nu reuseam sa imi fac curaj.

Cu timpul am uitat de ea. Chiar si atunci cand am vazut-o tinandu-se de mana cu altcineva nu am simtit nimic. Poate doar aceeasi indiferenta.

Cateodata ma gandeam la ea.

Dupa un an am vazut-o din nou. Era mai frumoasa ca niciodata. Avea acea frumusete adolescentina, nu senzuala sau erotica. Cel putin nu ma uitam asa la ea...inca. Tin minte ca eram in autobuz si ea astepta tramvaiul pe cealalta parte a strazii. Dar ea nu ma vedea. Doar eu o puteam vedea. Timp de 3 minute cat a stat autobuzul in aglomeratie, ea era centrul universului meu. Si am ramas cu un nod in gat in ziua aceea.

Au trecut anii. Nu multi. Doar vreo trei sau patru. Suficient vor zice altii.

Cu timpul, am gasit alte fete.

Am iubit. Unele m-au tratat ca pe o hartie de aruncat. Altele m-au facut sa ma simt ca sunt visat. Si mi-a placut. Cel putin a doua parte.

Chiar daca o vedeam pe EA in fiecare din aceste prietene.

Dupa alte dezamagiri am decis sa nu ma mai implic afectiv. Sau cel putin am ramas cu decizia. Asa am fost programat probabil, sa devin slab, labil si nostalgic cand vine vorba de domnisoare . Nu pun la indoiala capacitatea Domnului de creatie!

Doar semnele de mirare le contest.

Cand nici eu nu ma mai asteptam, am gasit-o intr-o zi de primavera. Era EA, da…era EA. Venea spre mine. Nu intelegeam cum dupa atatea relatii, tot simteam ca mi se face rau. Nici gandurile nu reuseam sa le aranjez. Ma asteptam sa nu ma recunoasca. Se uita fix spre mine. Am zis ca asta e clipa! Acum voi face pasul. Si l-am facut.

Doar eu din pacate!

Indiferenta, si-a vazut de drum si nici nu mi-a raspuns cand am intrebat-o daca ma mai recunoaste.

Am simtit in clipa aceea ca ma prabusesc. Toate sperantele mele erau sfasiate. Si totusi isi intoarce capul pentru cateva secunde si dispare. Nici eu nu am mai avut curajul sa ma duc dupa ea.

Si simteam ca ma sufoc.

O intamplare atat de nesemnificativa ma marcase. Ma intrebam cum e posibil dupa atata timp sa raman atasat de ea. Nervozitatea se amesteca cu ura, nesiguranta. Nu stiam cu cine sa vorbesc. Sa imi explice de ce se intampla ceea ce se intampla.

Peste cateva saptamani, timp in care incercam sa uit “tragedia” la care am fost supus fara mila, navigam pe internet printre paginile prietenilor mei de pe acele site-uri de interactiune sociala faradenume. Am gasit-o intamplator, cu un profil pe acel site. Am zis ca acum chiar nu mai am nimic de pierdut si i-am transmis un mesaj. Doua. Trei. Sa fiu sigur. Pacat ca trebuia sa ma rezum la unul.

Desigur ca nu mi-a raspuns, accentuand starea mea de nesiguranta si neliniste. In trei saptamani am primit raspunsul:

“Buna Catalin. Cred ca te stiu din vedere, abia acum am realizat dar nu ti-am raspuns pe moment. Momentan sunt ocupata cu facultatea dar iti promit ca ne intalnim intr-o seara si vorbim. ”

Eram cel mai fericit om din lume. Aveam sansa sa vad daca ea este exact cum mi-am imaginat sau mi-am batut timpul de pomana. Imaginati-va un copil care nu ajunge la ciocolata de pe raft si dupa sute de incercari isi primeste portia mult visata, singur, fara sa o imparta cu nimeni. Asa eram eu in acel moment. Dintr-o data ciocolata era a mea.Sau cel putin asa credeam eu.

Am asteptat sa dea un semn de viata cateva saptamani. Incepuse aceeasi stare de neintelegere. Sesiunile se terminasera demult. Oare uitase de mine? I-am dat un alt mesaj, i-am lasat numarul meu de telefon. Nimic. Oare insistasem prea mult?

Plecase. In strainatate. Aflasem de la o prietena ca please in US. Literalmente ma credeam cel mai prost om de pe pamant. Imi imaginasem atatea scenarii pentru o persoana pe care nu am cunoscut-o niciodata cu adevarat. Eram enervat si am zis gata. Aici uit totul.

Si am uitat. Timp de un an.

Cand am aflat ca s-a intors. Pacat ca nu mai aveam ochi pentru ea. Nu mai vroiam sa aud de ea. Imi repetam singur ca nu o vreau desi stiam ca nu e asa. Dar ea parea ca inca nu ma uitase caci o vazusem iar. Dar eu ma saturasem sa interpretez..

Intre timp cunoscusem o fata la mare. Era incredibila. Am petrecut o saptamana de vis cu ea. Cat timp am stat cu ea uitasem de S. complet. Pacat ca nu era romanca caci a trebuit sa se intoarca acasa ( pe un alt continent) dupa o saptamana.

Pusesem punct. Nu ma mai gandeam la S. Acceptasem situatia. Incercam sa merg mai departe.

Aseara am vazut-o din nou. Am mers cu niste prieteni in intr-un club pe Lipscani cu gandul sa imi termin cele doua pachete de tigari pe care constiincios le asezasem in buzunarul pantalonilor. Si poate si cateva beri. Caldura era prea pronuntata sa refuz un dram de fericire, chiar daca pe fericire deocamdata sta scris mare:STELLA ARTOIS. Mergea si asa.

Am zarit-o. Era neschimbata. Am zis ca acum nu imi mai pot rata sansa sa vad ce s-a intamplat cu adevarat, care a fost motivul pentru care nu ne-am vorbit. Dar desigur, se pare ca soarta si-a facut aparitia din nou. Era cu altcineva. Se iau de mana si pleaca.

Am privit in gol timp de 20 de minute. Cu pauze de zambete false catre cunoscuti.

Nu mai simt nimic. Nici caldura, nici ura, nici semnele de intrebare nu mi le mai pun. Nu mai am ganduri. Au fugit toate seara trecuta.

Am pierdut-o…

Sunt furios pe mine. Pe imperfectiunile de care dau dovada. Pe oameni. As fi vrut o sansa. Inca mai vreau o sansa. Pacat ca nu toate povestile au un final fericit. Probabil ca asa e normal, sa mai ne scufundam in rahat din cand in cand ca sa ne amintim ca lumea nu e cum ne-am imaginat.

Ma doare cand scriu aceste randuri.

Sper ca postul meu nu v-a plictisit si de asemenea sper ca nu va deranjeaza dimensiunea acestuia. Dar chiar nu puteam sa sintetizez atatia ani in trei randuri.

Sa fiti iubiti!