Defazarea sufleteasca

Un eseu interesant dintr-o revista culturala recenta analizeaza motivele pentru care doi oameni care au fost un timp "in faza" ajung la un moment dat sa-si piarda sincronizarea, suferind defazarea sufleteasca.

Intr-o zi cunosti din intamplare un om si ai senzatia bizara ca trebuia sa-l intalnesti, te apropii de el, ajungeti sa vibrati impreuna, intrati in rezonanta afectiva, totul e OK un timp, apoi vine o clipa in care se produce o fisura, apoi o crevasa si, in final, prapastia..., iubirea se transforma in ura, abia mai suporti sa traiesti alaturi de omul pe care credeai ca-l vei iubi o viata.

Trasaturile defazarii sufletesti sunt trei:

1. defazarea nu tine de vointa celui care sufera de ea (defazarea atinge un punct critic si dicteaza dspartirea, "iubirea a trecut, a sosit vremea nostalgiei evocatoare" )

2. defazarea afectiva este stadiul obligatoriu al oricarei legaturi omenesti (exista o uzura implacabila care roade orce relatie, dar nu uzura este cauza defazajului, ci invers; defazarea este urmata de minciuna, nestatornicie, tradare)

3. defazarea survenita intre doi oameni este sursa dezacordului intelectual dintre ei (daca nu esti in acord sufletesc prealabil cu cineva, nu ai cum sa-l intelegi cu adevarat; cand argumentele teoretice vor sa suplineasca golul defazarii, apar certuri, scandaluri).

Sursa defazarii a doi oameni sta in ierarhia zilnica a dorintelor lor, nepotrivirea orizonturilor creeaza fisura initiala a dezastrului viitor.

Fiecare are o harta a locurilor sale de suflet, ele au o semnificatie anume in functie de ceea ce a trait acolo impreuna cu cineva. Esti legat de locurile in care ai suferit cel mai mult, de aceea vine o vreme in care pornesti, singur, intr-un pelerinaj in locurile defazarii tale. Complicitatea imprejurimilor te face sa simti ca exista locuri a caror vedere te doare ca niste rani sau a caror amintire te bucura ca niste daruri.

Ce parere aveti?

Sa citesc...sa nu citesc...

Un eseu interesant dintr-o revista culturala recenta analizeaza motivele pentru care doi oameni care au fost un timp "in faza" ajung la un moment dat sa-si piarda sincronizarea, suferind defazarea sufleteasca.

Intr-o zi cunosti din intamplare un om si ai senzatia bizara ca trebuia sa-l intalnesti, te apropii de el, ajungeti sa vibrati impreuna, intrati in rezonanta afectiva, totul e OK un timp, apoi vine o clipa in care se produce o fisura, apoi o crevasa si, in final, prapastia..., iubirea se transforma in ura, abia mai suporti sa traiesti alaturi de omul pe care credeai ca-l vei iubi o viata.

Trasaturile defazarii sufletesti sunt trei:

1. defazarea nu tine de vointa celui care sufera de ea (defazarea atinge un punct critic si dicteaza dspartirea, "iubirea a trecut, a sosit vremea nostalgiei evocatoare" )

2. defazarea afectiva este stadiul obligatoriu al oricarei legaturi omenesti (exista o uzura implacabila care roade orce relatie, dar nu uzura este cauza defazajului, ci invers; defazarea este urmata de minciuna, nestatornicie, tradare)

3. defazarea survenita intre doi oameni este sursa dezacordului intelectual dintre ei (daca nu esti in acord sufletesc prealabil cu cineva, nu ai cum sa-l intelegi cu adevarat; cand argumentele teoretice vor sa suplineasca golul defazarii, apar certuri, scandaluri).

Sursa defazarii a doi oameni sta in ierarhia zilnica a dorintelor lor, nepotrivirea orizonturilor creeaza fisura initiala a dezastrului viitor.

Fiecare are o harta a locurilor sale de suflet, ele au o semnificatie anume in functie de ceea ce a trait acolo impreuna cu cineva. Esti legat de locurile in care ai suferit cel mai mult, de aceea vine o vreme in care pornesti, singur, intr-un pelerinaj in locurile defazarii tale. Complicitatea imprejurimilor te face sa simti ca exista locuri a caror vedere te doare ca niste rani sau a caror amintire te bucura ca niste daruri.

Ce parere aveti?

Da, interesanta parere si filozofie totodata.

Un eseu interesant dintr-o revista culturala recenta analizeaza motivele pentru care doi oameni care au fost un timp "in faza" ajung la un moment dat sa-si piarda sincronizarea, suferind defazarea sufleteasca.

Intr-o zi cunosti din intamplare un om si ai senzatia bizara ca trebuia sa-l intalnesti, te apropii de el, ajungeti sa vibrati impreuna, intrati in rezonanta afectiva, totul e OK un timp, apoi vine o clipa in care se produce o fisura, apoi o crevasa si, in final, prapastia..., iubirea se transforma in ura, abia mai suporti sa traiesti alaturi de omul pe care credeai ca-l vei iubi o viata.

Trasaturile defazarii sufletesti sunt trei:

1. defazarea nu tine de vointa celui care sufera de ea (defazarea atinge un punct critic si dicteaza dspartirea, "iubirea a trecut, a sosit vremea nostalgiei evocatoare" )

2. defazarea afectiva este stadiul obligatoriu al oricarei legaturi omenesti (exista o uzura implacabila care roade orce relatie, dar nu uzura este cauza defazajului, ci invers; defazarea este urmata de minciuna, nestatornicie, tradare)

3. defazarea survenita intre doi oameni este sursa dezacordului intelectual dintre ei (daca nu esti in acord sufletesc prealabil cu cineva, nu ai cum sa-l intelegi cu adevarat; cand argumentele teoretice vor sa suplineasca golul defazarii, apar certuri, scandaluri).

Sursa defazarii a doi oameni sta in ierarhia zilnica a dorintelor lor, nepotrivirea orizonturilor creeaza fisura initiala a dezastrului viitor.

Fiecare are o harta a locurilor sale de suflet, ele au o semnificatie anume in functie de ceea ce a trait acolo impreuna cu cineva. Esti legat de locurile in care ai suferit cel mai mult, de aceea vine o vreme in care pornesti, singur, intr-un pelerinaj in locurile defazarii tale. Complicitatea imprejurimilor te face sa simti ca exista locuri a caror vedere te doare ca niste rani sau a caror amintire te bucura ca niste daruri.

Ce parere aveti?