Iubire vs cariera

(Meditatie pe marginea unui ganduri apartinand unui student doctorand la Oxford)

Sa zicem ca esti o persoana tanara, dinamica, ambitioasa, aflata la inceputul drumului spre afirmarea profesionala. Vrei sa ai atat o cariera, cat si o viata personala reusita. Necazul este ca timpul pe care il dedici jobului/studiului depaseste sensibil cele 40 de ore pe saptamana normale, fie ca esti un tanar om de stiinta, fie o persoana decisa sa avanseze rapid pe scara sociala, fie una care vrea sa se imbogateasca rapid. Timpul petrecut la job "peste program" este considerat timp rupt din cel dedicate partenerului, prietenilor, si invers, fiecare ora in compania celor dragi este perceputa ca ora in minus pentru activitatea profesionala.

Asa se nasc frustrarile.... de ambele parti. Nu poti impaca si capra, si varza, dar poti sa incerci. De obicei, nu merge. Trebuie sa faci o alegere? Dificila treaba... Ai vrea sa continui sa lucrezi ore in sir, sa mananci si dormi pe apucate, sa te prinda 3-4 dimineata la birou..., dar partenerul tau are un job normal, de la 9 la 5, cum ai putea sa-l amagesti iar si iar "Iubi, doar weekendul asta si gata!", "Lasa ca mergem altadata in vizita la prietenii nostri cei mai buni.", "Mergi la culcare, vin si eu... mai incolo.", "Nu ma astepta, cred ca o sa intarzii...". Daca ai noroc ca partenerul sa aiba un job asemanator, l-ai prins pe Dumnezeu de ambele picioare, daca nu..., esti in aer, nici nu ai idee cat de dureros resimte omul acela preferinta ta aproape continua pentru stiinta sau whatever faci tu acolo aproape 24 de ore din 24.

A te afirma pe linie profesionala din tinerete cere sacrificii. Ca sa reusesti, renunti la ideea de a avea partener? De obicei, daca exista unul care te iubeste, acesta va incerca tot ce-i sta in putere pentru a face fata situatiei, dar sentimentul, asemeni flacarii de lumanare careia nu i se mai asigura adapostul, va pali incet-incet, se va eroda sub ploaia de frustrari acumulate si la un moment dat va muri�.. sau... acelasi om se va retrage, cu iubirea intacta si sufletul facut tandari, iubindu-te prea mult pentru a te pune pe tine sa faci dureroasa alegere. Vei ramane singur cu stiinta sau pozitia ta sociala sau banii castigati furand timp iubirii, vor putea oare acesti substituenti sa te faca fericit, vor inlocui ei caldura unui suflet iubitor, a unei prezente la bine si la rau, a unei minti dornice sa impartaseasca impreuna cu tine frumusetea si bucuriile acestei lumi? Daca alegi viata personala, esti oare condamnat sa fii o persoana etern mediocra din punct de vedere profesional?

Exista oare o solutie la aceasta problema?

P.S. Este evident, cred, ca randurile de mai sus se refera la acele putine persoane care activeaza in domenii... speciale, cu un ritm de lucru special (de exemplu stiinta, arta), nu la omul obisnuit, OK?

(Meditatie pe marginea unui ganduri apartinand unui student doctorand la Oxford)

Sa zicem ca esti o persoana tanara, dinamica, ambitioasa, aflata la inceputul drumului spre afirmarea profesionala. Vrei sa ai atat o cariera, cat si o viata personala reusita. Necazul este ca timpul pe care il dedici jobului/studiului depaseste sensibil cele 40 de ore pe saptamana normale, fie ca esti un tanar om de stiinta, fie o persoana decisa sa avanseze rapid pe scara sociala, fie una care vrea sa se imbogateasca rapid. Timpul petrecut la job "peste program" este considerat timp rupt din cel dedicate partenerului, prietenilor, si invers, fiecare ora in compania celor dragi este perceputa ca ora in minus pentru activitatea profesionala.

Asa se nasc frustrarile.... de ambele parti. Nu poti impaca si capra, si varza, dar poti sa incerci. De obicei, nu merge. Trebuie sa faci o alegere? Dificila treaba... Ai vrea sa continui sa lucrezi ore in sir, sa mananci si dormi pe apucate, sa te prinda 3-4 dimineata la birou..., dar partenerul tau are un job normal, de la 9 la 5, cum ai putea sa-l amagesti iar si iar "Iubi, doar weekendul asta si gata!", "Lasa ca mergem altadata in vizita la prietenii nostri cei mai buni.", "Mergi la culcare, vin si eu... mai incolo.", "Nu ma astepta, cred ca o sa intarzii...". Daca ai noroc ca partenerul sa aiba un job asemanator, l-ai prins pe Dumnezeu de ambele picioare, daca nu..., esti in aer, nici nu ai idee cat de dureros resimte omul acela preferinta ta aproape continua pentru stiinta sau whatever faci tu acolo aproape 24 de ore din 24.

A te afirma pe linie profesionala din tinerete cere sacrificii. Ca sa reusesti, renunti la ideea de a avea partener? De obicei, daca exista unul care te iubeste, acesta va incerca tot ce-i sta in putere pentru a face fata situatiei, dar sentimentul, asemeni flacarii de lumanare careia nu i se mai asigura adapostul, va pali incet-incet, se va eroda sub ploaia de frustrari acumulate si la un moment dat va muri�.. sau... acelasi om se va retrage, cu iubirea intacta si sufletul facut tandari, iubindu-te prea mult pentru a te pune pe tine sa faci dureroasa alegere. Vei ramane singur cu stiinta sau pozitia ta sociala sau banii castigati furand timp iubirii, vor putea oare acesti substituenti sa te faca fericit, vor inlocui ei caldura unui suflet iubitor, a unei prezente la bine si la rau, a unei minti dornice sa impartaseasca impreuna cu tine frumusetea si bucuriile acestei lumi? Daca alegi viata personala, esti oare condamnat sa fii o persoana etern mediocra din punct de vedere profesional?

Exista oare o solutie la aceasta problema?

P.S. Este evident, cred, ca randurile de mai sus se refera la acele putine persoane care activeaza in domenii... speciale, cu un ritm de lucru special (de exemplu stiinta, arta), nu la omul obisnuit, OK?

hmm.prietena mea cea mai buna trece prin asta.e cu un baiat de un an..dar el lucreaza in spania....sofer de tir...si el nu vrea sa renunte la lucru dar o vrea si pe ea langa el..problema

(Meditatie pe marginea unui ganduri apartinand unui student doctorand la Oxford)

Sa zicem ca esti o persoana tanara, dinamica, ambitioasa, aflata la inceputul drumului spre afirmarea profesionala. Vrei sa ai atat o cariera, cat si o viata personala reusita. Necazul este ca timpul pe care il dedici jobului/studiului depaseste sensibil cele 40 de ore pe saptamana normale, fie ca esti un tanar om de stiinta, fie o persoana decisa sa avanseze rapid pe scara sociala, fie una care vrea sa se imbogateasca rapid. Timpul petrecut la job "peste program" este considerat timp rupt din cel dedicate partenerului, prietenilor, si invers, fiecare ora in compania celor dragi este perceputa ca ora in minus pentru activitatea profesionala.

Asa se nasc frustrarile.... de ambele parti. Nu poti impaca si capra, si varza, dar poti sa incerci. De obicei, nu merge. Trebuie sa faci o alegere? Dificila treaba... Ai vrea sa continui sa lucrezi ore in sir, sa mananci si dormi pe apucate, sa te prinda 3-4 dimineata la birou..., dar partenerul tau are un job normal, de la 9 la 5, cum ai putea sa-l amagesti iar si iar "Iubi, doar weekendul asta si gata!", "Lasa ca mergem altadata in vizita la prietenii nostri cei mai buni.", "Mergi la culcare, vin si eu... mai incolo.", "Nu ma astepta, cred ca o sa intarzii...". Daca ai noroc ca partenerul sa aiba un job asemanator, l-ai prins pe Dumnezeu de ambele picioare, daca nu..., esti in aer, nici nu ai idee cat de dureros resimte omul acela preferinta ta aproape continua pentru stiinta sau whatever faci tu acolo aproape 24 de ore din 24.

A te afirma pe linie profesionala din tinerete cere sacrificii. Ca sa reusesti, renunti la ideea de a avea partener? De obicei, daca exista unul care te iubeste, acesta va incerca tot ce-i sta in putere pentru a face fata situatiei, dar sentimentul, asemeni flacarii de lumanare careia nu i se mai asigura adapostul, va pali incet-incet, se va eroda sub ploaia de frustrari acumulate si la un moment dat va muri�.. sau... acelasi om se va retrage, cu iubirea intacta si sufletul facut tandari, iubindu-te prea mult pentru a te pune pe tine sa faci dureroasa alegere. Vei ramane singur cu stiinta sau pozitia ta sociala sau banii castigati furand timp iubirii, vor putea oare acesti substituenti sa te faca fericit, vor inlocui ei caldura unui suflet iubitor, a unei prezente la bine si la rau, a unei minti dornice sa impartaseasca impreuna cu tine frumusetea si bucuriile acestei lumi? Daca alegi viata personala, esti oare condamnat sa fii o persoana etern mediocra din punct de vedere profesional?

Exista oare o solutie la aceasta problema?

P.S. Este evident, cred, ca randurile de mai sus se refera la acele putine persoane care activeaza in domenii... speciale, cu un ritm de lucru special (de exemplu stiinta, arta), nu la omul obisnuit, OK?

(Meditatie pe marginea unui ganduri apartinand unui student doctorand la Oxford)

Sa zicem ca esti o persoana tanara, dinamica, ambitioasa, aflata la inceputul drumului spre afirmarea profesionala. Vrei sa ai atat o cariera, cat si o viata personala reusita. Necazul este ca timpul pe care il dedici jobului/studiului depaseste sensibil cele 40 de ore pe saptamana normale, fie ca esti un tanar om de stiinta, fie o persoana decisa sa avanseze rapid pe scara sociala, fie una care vrea sa se imbogateasca rapid. Timpul petrecut la job "peste program" este considerat timp rupt din cel dedicate partenerului, prietenilor, si invers, fiecare ora in compania celor dragi este perceputa ca ora in minus pentru activitatea profesionala.

Asa se nasc frustrarile.... de ambele parti. Nu poti impaca si capra, si varza, dar poti sa incerci. De obicei, nu merge. Trebuie sa faci o alegere? Dificila treaba... Ai vrea sa continui sa lucrezi ore in sir, sa mananci si dormi pe apucate, sa te prinda 3-4 dimineata la birou..., dar partenerul tau are un job normal, de la 9 la 5, cum ai putea sa-l amagesti iar si iar "Iubi, doar weekendul asta si gata!", "Lasa ca mergem altadata in vizita la prietenii nostri cei mai buni.", "Mergi la culcare, vin si eu... mai incolo.", "Nu ma astepta, cred ca o sa intarzii...". Daca ai noroc ca partenerul sa aiba un job asemanator, l-ai prins pe Dumnezeu de ambele picioare, daca nu..., esti in aer, nici nu ai idee cat de dureros resimte omul acela preferinta ta aproape continua pentru stiinta sau whatever faci tu acolo aproape 24 de ore din 24.

A te afirma pe linie profesionala din tinerete cere sacrificii. Ca sa reusesti, renunti la ideea de a avea partener? De obicei, daca exista unul care te iubeste, acesta va incerca tot ce-i sta in putere pentru a face fata situatiei, dar sentimentul, asemeni flacarii de lumanare careia nu i se mai asigura adapostul, va pali incet-incet, se va eroda sub ploaia de frustrari acumulate si la un moment dat va muri�.. sau... acelasi om se va retrage, cu iubirea intacta si sufletul facut tandari, iubindu-te prea mult pentru a te pune pe tine sa faci dureroasa alegere. Vei ramane singur cu stiinta sau pozitia ta sociala sau banii castigati furand timp iubirii, vor putea oare acesti substituenti sa te faca fericit, vor inlocui ei caldura unui suflet iubitor, a unei prezente la bine si la rau, a unei minti dornice sa impartaseasca impreuna cu tine frumusetea si bucuriile acestei lumi? Daca alegi viata personala, esti oare condamnat sa fii o persoana etern mediocra din punct de vedere profesional?

Exista oare o solutie la aceasta problema?

P.S. Este evident, cred, ca randurile de mai sus se refera la acele putine persoane care activeaza in domenii... speciale, cu un ritm de lucru special (de exemplu stiinta, arta), nu la omul obisnuit, OK?

(Meditatie pe marginea unui ganduri apartinand unui student doctorand la Oxford)

Sa zicem ca esti o persoana tanara, dinamica, ambitioasa, aflata la inceputul drumului spre afirmarea profesionala. Vrei sa ai atat o cariera, cat si o viata personala reusita. Necazul este ca timpul pe care il dedici jobului/studiului depaseste sensibil cele 40 de ore pe saptamana normale, fie ca esti un tanar om de stiinta, fie o persoana decisa sa avanseze rapid pe scara sociala, fie una care vrea sa se imbogateasca rapid. Timpul petrecut la job "peste program" este considerat timp rupt din cel dedicate partenerului, prietenilor, si invers, fiecare ora in compania celor dragi este perceputa ca ora in minus pentru activitatea profesionala.

Asa se nasc frustrarile.... de ambele parti. Nu poti impaca si capra, si varza, dar poti sa incerci. De obicei, nu merge. Trebuie sa faci o alegere? Dificila treaba... Ai vrea sa continui sa lucrezi ore in sir, sa mananci si dormi pe apucate, sa te prinda 3-4 dimineata la birou..., dar partenerul tau are un job normal, de la 9 la 5, cum ai putea sa-l amagesti iar si iar "Iubi, doar weekendul asta si gata!", "Lasa ca mergem altadata in vizita la prietenii nostri cei mai buni.", "Mergi la culcare, vin si eu... mai incolo.", "Nu ma astepta, cred ca o sa intarzii...". Daca ai noroc ca partenerul sa aiba un job asemanator, l-ai prins pe Dumnezeu de ambele picioare, daca nu..., esti in aer, nici nu ai idee cat de dureros resimte omul acela preferinta ta aproape continua pentru stiinta sau whatever faci tu acolo aproape 24 de ore din 24.

A te afirma pe linie profesionala din tinerete cere sacrificii. Ca sa reusesti, renunti la ideea de a avea partener? De obicei, daca exista unul care te iubeste, acesta va incerca tot ce-i sta in putere pentru a face fata situatiei, dar sentimentul, asemeni flacarii de lumanare careia nu i se mai asigura adapostul, va pali incet-incet, se va eroda sub ploaia de frustrari acumulate si la un moment dat va muri�.. sau... acelasi om se va retrage, cu iubirea intacta si sufletul facut tandari, iubindu-te prea mult pentru a te pune pe tine sa faci dureroasa alegere. Vei ramane singur cu stiinta sau pozitia ta sociala sau banii castigati furand timp iubirii, vor putea oare acesti substituenti sa te faca fericit, vor inlocui ei caldura unui suflet iubitor, a unei prezente la bine si la rau, a unei minti dornice sa impartaseasca impreuna cu tine frumusetea si bucuriile acestei lumi? Daca alegi viata personala, esti oare condamnat sa fii o persoana etern mediocra din punct de vedere profesional?

Exista oare o solutie la aceasta problema?

P.S. Este evident, cred, ca randurile de mai sus se refera la acele putine persoane care activeaza in domenii... speciale, cu un ritm de lucru special (de exemplu stiinta, arta), nu la omul obisnuit, OK?